Satirii şi faunii erau creaturi mitologice considerate a trăi în pădurile din Grecia şi Roma antică, jumătate-oameni, jumătate-ţapi, periculoşi, laşi şi desfrânaţi.
Ei sunt amintiţi în lucrările lui Praxiteles, Hesiod, Euripides, Sophocles etc.
Conform lui Plutarch (De defectu oraculorum), Pan, Zeul-Ţap, a murit în timpul domniei împăratului roman Tiberius, în secolul I după Christos – aceasta fiind singura consemnare a morţii unui zeu în literatura greco-romană.
În Mitologia română, R. Vulcănescu menţionează că satirii şi faunii stau la baza personificărilor demonice ale caprei şi ţapului în mitologia popoarelor din sud-estul Europei; în mod deosebit, tracii au perpetuat rolul ritual al caprei, acesta păstrându-se până azi în cutumiarul românesc magico-mitic, după cum putem vedea din colinde.
În Evul Mediu, imaginea satirilor se confunda cu a demonilor, iar a lui Pan cu Baphomet, Zeul cu Coarne.
În secolul al XVII-lea, descoperirea urangutanului a dus la concluzia că multe din relatările despre satiri (din care vom enumera numaidecât câteva mai semnificative) se bazau de fapt pe atacuri ale acestei maimuţe asupra femeilor (de altfel, prima denumire ştiinţifică a urangutanului a fost Simia satyrus, tocmai datorită similarităţilor în înfăţişare şi comportament cu fiinţa legendară).
În secolul al XVIII-lea, savantul Sir William Jones a opinat că vanaras din legendele Indiei nu erau altceva decât satiri.
În folclorul grecesc, există şi acum credinţa în calicantsari, o specie de demoni care poartă caracteristicile satirilor.
Însă dincolo de legendele şi miturile olimpiene şi derivate, avem de-a lungul timpului însemnări serioase legate de aceste fiinţe, efectuate de învăţaţi recunoscuţi pentru obiectivitate şi abordare ştiinţifică la vremea lor (unii chiar şi ulterior).
Pliniu cel Bătrân, de exemplu, în studiul său Istoria naturală (sec. I) menţionează că în Munţii Atlas din nord-vestul Africii trăiesc numeroşi satiri. Această însemnare este una de natură zoologică (sau biologică mai degrabă, nefiind foarte clar dacă satirii ţineau mai mult de regnul animal sau de cel uman; unele relatări le atribuie origine supranaturală, altele însă îi consideră doar progeniturile împreunării Zeului-Ţap cu femei).
Dar abia în 1981(!), dacă vă vine să credeţi, animalul atât de bine cunoscut învăţaţilor antici şi medievali, descris cu lux de amănunte în numeroase tratate şi considerat o glumă în secolele “luminate şi eliberate de superstiţii”care au urmat, este capturat pentru prima dată de către oamenii de ştiinţă contemporani, astfel încât orice îndoială se spulberă. Basmele spuneau adevărul… Şi gândiţi-vă că nu e vorba de un animal oarecare, ci de un monstru care poate atinge lejer şaptesprezece metri lungime!… Nu-i aşa că aţi fi crezut că un astfel de animal nu poate fi ratat?… Şi totuşi, a trebuit să învăţăm de la Pliniu… Cam degradant…
Revenind la subiectul nostru, adică, da, satirii, altă creatură considerată în trecut reală şi în prezent legendară, Pliniu îl mai citează şi pe Tauron, care vorbeşte despre o naţiune de “oameni păroşi ai pădurii” numiţi choromandae, care “nu au grai propriu”.
%2C_satiro_con_calamaio%2C_1507_circa.jpg)
În Descrierea Greciei, Pausanias (sec. al II-lea) relatează despre satirii care trăiesc în insulele nelocuite din apropierea Italiei. Aici, un călător pe nume Euphemos şi tovarăşii săi naufragiaţi au trăit o experienţă traumatizantă, fiind asaltaţi de demonii păroşi care au încercat să le ia femeile. Pentru a scăpa de ei, marinarii le-au cedat în cele din urmă o tânără barbară, pe care satirii au violat-o “nu doar în modul obişnuit, ci şi în cea mai şocantă şi mai murdară manieră”.
Philostratos (170-247), în Viaţa lui Apollonius din Tyana, redă şocat un incident cu un satir etiopian, o “fantomă”, care timp de zece luni a terorizat un sat, ucigând două din femeile de care era obsedat. Localnicii nu au putut să îl captureze “din cauza săriturilor pe care le făcea”, dar Apollonius, care ştia un remediu de la legendarul Midas (acesta din urmă considerat a avea el însuşi “sânge de satir”, ca dovadă, se menţionează, “forma urechilor”), a intervenit hotărât. Prin acest vicleşug, Apollonius a pus capăt “lucrurilor fără de minte” pe care satirul-fantomă le făcea, adormindu-l “pe vecie”.
Tot Philostratos mai susţine că “nu trebuie să ne îndoim de existenţa satirilor, nici de apucăturile lor carnale”, aducând ca argument faptul că el însuşi a cunoscut în Lemnos un tânăr a cărui mamă fusese “vizitată” de un satir.
Sfântul Hyeronimus (347-420), în Viaţa lui Paul din Teba, ne aduce la cunoştinţă cu lux de amănunte modul în care Sfântul Antoniu s-a întâlnit şi a stat de vorbă cu “un om cu coarne”, al cărui trup avea partea inferioară “de ţap”.
În 1530, cunoscutul savant George Fabricius relatează cum un satir ascuns într-o pădure din Fannesbergh, fiind asediat de oameni în propria vizuină, a murit în cele din urmă de foame. Un desen ştiinţific înfăţişând “animalul” s-a păstrat până astăzi şi e destul de înspăimântător.
Tot în secolul al XVI-lea, Conrad Gessner aminteşte plin de seriozitate în lucrările sale (de altfel extrem de documentate) existenţa unui “satir de mare” (denumirea ştiinţifică, Ichtyo centaurus), un cetaceu cu înfăţişare de satir, citându-l totodată şi pe Aelian în sprijinul afirmaţiilor sale. Aceşti “satiri de mare” ar fi trăit în apropiere de Insula Ceylon.
Învăţatul englez Edward Topsell (1572-1625), în celebrul său Bestiar, ne atrage atenţia asupra existenţei aegopithecului, “o maimuţă ca un ţap”, precum şi asupra existenţei „unei bestii numită Pan”. Un exemplar din acest “Pan” i-a fost trimis de regele Indiei împăratului Constantin, dar animalul, deosebit de sălbatic, a trebuit ţinut închis şi astfel nu a trăit decât un anotimp.
Mort, el a fost preparat şi expus în public, făcând lumea “să se minuneze de stranietatea lui, ca de a unui zeu sau satir”.
În continuare, Topsell vorbeşte despre satirii propriu-zişi, menţionând că doi au fost găsiţi în pădurile saxone dinspre Dacia (!), unul fiind ucis “de săgeţile vânătorilor şi de muşcăturile câinilor”, celălalt fiind prins viu. În partea de sus om, în cea de jos ţap, dar acoperit de blană lăţoasă pe tot corpul, “satirul” s-a dovedit a fi destul de blând; a învăţat cu uşurinţă să meargă pe picioarele din spate şi chiar să spună unele cuvinte, dar vocea “îi era ca de ţap” şi respectivele vorbe “erau lipsite de raţiune”, aşadar precum ale papagalilor (trebuie totuşi remarcat aici că unele studii recente arată că nu toate speciile de papagali repetă pur şi simplu cuvinte fără a le înţelege; papagalul cenuşiu african, de exemplu, pare a avea o inteligenţă extrem de dezvoltată).
În fine, Topsell se arată convins că satirii “nu sunt oameni”, deşi Solinus “vorbeşte de ei ca şi cum ar fi”, ci „poate draci”, ori „înfăţişări mincinoase ale acestora”.
Însă, ca şi în cazul altor creaturi legendare, nici satirii, faunii şi alte fiinţe similare lor, cum ar fi demonii (în special cei cu trăsături predominant zoomorfe, de genul copite, coarne şi barbă de ţap), nu lipsesc din relatările “mai moderne” ale numeroşilor martori serioşi, dovedind că miturile nu mor niciodată şi că, poate, au şi un sâmbure de adevăr.
Astfel, în 1855, în Devon, locuitorii îngroziţi au zărit într-o dimineaţă în zăpadă, întinzându-se neîntrerupt pe o distanţă de peste 100 de mile şi trecând fără nici o dificultate peste obstacole cum ar fi case şi ziduri, un şir de urme de copită, ca ale unui animal şchiop, şir care începea şi se sfârşea brusc, între cele două puncte el urmând o linie perfect dreaptă, în ciuda (şi peste) obstacolelor sus-menţionate (spre nespusa spaimă a localnicilor, urmele continuau neîntrerupt pe acoperişurile înzăpezite ale caselor, atunci când acestea se intersectau cu traseul vizitatorului suspect). Oamenii înarmaţi s-au baricadat în case, convinşi că urmele fuseseră lăsate de Diavol. Diavol sau… satir? Unii au raportat chiar întrezărirea unei figuri antropomorfe cu înfăţişare de ţap în zonele din apropiere. Incidentul s-a repetat cu o similitudine remarcabilă în 2009, în aceeaşi localitate (după cum putem citi în The Sun, numărul din 13 martie).
Tot legat de straniile urme de copită, fie ele de demon sau de satir, amintim aici pe exploratorul Sir James Clark Ross (tot sec. al XIX-lea), care în una din expediţiile sale în regiunile polare sudice a descoperit în zăpadă, spre marea sa uimire, aşa cum relatează în cartea Voyage of Discovery and Research in the Southern and Antarctic Regions, într-o zonă lipsită de viaţă animală, urmele stranii ale “unui fel de ponei”. Remarca e făcută cu prudenţă, Ross opinând că, poate, “calul” a ajuns acolo de pe un vas naufragiat… Oamenii săi au încercat să ţină urma, dar la un moment dat i-au pierdut şirul. Din descriere, rămânem, pe lângă supoziţiile ciudate legate de prezenţa extrem de improbabilă a unui cal în acea zonă, cu un fapt simplu: urme de copită în zăpadă, fără să ştim însă cine (sau ce anume) le-a făcut…
Mai recent, începând cu 1957, un „om-ţap” a fost raportat în Maryland, ca atacând, înarmat cu un topor, maşinile staţionate şi lăsând cadavre decapitate de câini de-a lungul căii ferate. Ţinta agresiunilor sale erau cu predilecţie cuplurile de îndrăgostiţi. Ideea că ar fi vorba de un satir a fost ulterior vehiculată.
În 1969, un alt „om-ţap” a început să fie semnalat în Texas. Poliţia a ignorat liniştită rapoartele, până când un bărbat pe nume John Reichart a arătat o zgârietură cumplită pe maşina lui, lăsată în urma atacului creaturii. Din acest moment, autorităţile au început investigaţiile. Creatura nu a fost găsită, dar rapoartele au continuat, într-unul din cazuri fiind văzută de cincizeci de martori, iar un om pe nume Allen Plaster a reuşit chiar să o fotografieze.
Alte semnalări ale unor „satiri” au sosit de la numeroşi martori din Oregon, Oklahoma, Kentucky, California şi chiar Noua Zeelandă.
Interesant este un raport din Alabama, în care se vorbeşte despre un demon “chel”, cu copite şi gheare.
Şi, pentru a încheia cu un exemplu cât se poate de actual, autorul Marko Pogacnik, personalitate foarte respectată în Slovenia zilelor noastre, a scris o carte intitulată Spiritele Naturii şi Fiinţele Elementale (nu Elementare), în care ne povesteşte, între altele, despre întâlnirile sale în mijlocul naturii cu faunii benefici, protectori ai copacilor cu care trăiesc în simbioză…
Sursa:
http://suspans.ro/literatura/opinii/despre-satiri-fauni-si-omul-tap
------------------------------------------------------------------------------
----------------------------------------------------------------------------------------------
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Conform lui Plutarch (De defectu oraculorum), Pan, Zeul-Ţap, a murit în timpul domniei împăratului roman Tiberius, în secolul I după Christos – aceasta fiind singura consemnare a morţii unui zeu în literatura greco-romană.
În Mitologia română, R. Vulcănescu menţionează că satirii şi faunii stau la baza personificărilor demonice ale caprei şi ţapului în mitologia popoarelor din sud-estul Europei; în mod deosebit, tracii au perpetuat rolul ritual al caprei, acesta păstrându-se până azi în cutumiarul românesc magico-mitic, după cum putem vedea din colinde.
În Evul Mediu, imaginea satirilor se confunda cu a demonilor, iar a lui Pan cu Baphomet, Zeul cu Coarne.
Cea de a treia traducere oficială a Bibliei în limba engleză (1604-1611) utilizează termenul satyr pentru cuvântul ebraic seirim, care însemna cei păroşi. Seirimii sunt în folclorul ebraic demoni ai ţinuturilor pustii, sau chiar diavoli. În Levitic, este menţionată practicarea sacrificilor către seirimi. În legendele arabe, regăsim seirimii ca demoni ai trecătorilor montane.Cea de a treia traducere oficială a Bibliei în limba engleză (1604-1611) utilizează termenul satyr pentru cuvântul ebraic seirim, care însemna cei păroşi.
În secolul al XVII-lea, descoperirea urangutanului a dus la concluzia că multe din relatările despre satiri (din care vom enumera numaidecât câteva mai semnificative) se bazau de fapt pe atacuri ale acestei maimuţe asupra femeilor (de altfel, prima denumire ştiinţifică a urangutanului a fost Simia satyrus, tocmai datorită similarităţilor în înfăţişare şi comportament cu fiinţa legendară).
În secolul al XVIII-lea, savantul Sir William Jones a opinat că vanaras din legendele Indiei nu erau altceva decât satiri.
În folclorul grecesc, există şi acum credinţa în calicantsari, o specie de demoni care poartă caracteristicile satirilor.
Însă dincolo de legendele şi miturile olimpiene şi derivate, avem de-a lungul timpului însemnări serioase legate de aceste fiinţe, efectuate de învăţaţi recunoscuţi pentru obiectivitate şi abordare ştiinţifică la vremea lor (unii chiar şi ulterior).
Pliniu cel Bătrân, de exemplu, în studiul său Istoria naturală (sec. I) menţionează că în Munţii Atlas din nord-vestul Africii trăiesc numeroşi satiri. Această însemnare este una de natură zoologică (sau biologică mai degrabă, nefiind foarte clar dacă satirii ţineau mai mult de regnul animal sau de cel uman; unele relatări le atribuie origine supranaturală, altele însă îi consideră doar progeniturile împreunării Zeului-Ţap cu femei).
Pliniu a fost de altfel un savant extrem de interesant, în lucrările sale descriind multe fiinţe considerate apoi legendare vreme de secole, dar care s-au dovedit în cele din urmă a fi cât se poate de reale – cum ar fi, de exemplu, calmarul gigant. Acest calmar, despre care Pliniu scria că ajunge la dimensiuni monstruoase şi că trăieşte în adâncurile mărilor şi oceanelor, a fost considerat multă vreme o simplă poveste marinărească, în ciuda repetatelor rapoarte survenite de-a lungul istoriei care descriu întâlniri cu monstrul sau cadavre eşuate. Însă, în 1925(!) două tentacule de dimensiuni uriaşe au fost găsite în stomacul unui caşalot… Incredulii oameni de ştiinţă au fost nevoiţi să admită supăraţi: monstrul lui Pliniu există…Philostratos (170-247), în Viaţa lui Apollonius din Tyana, redă şocat un incident cu un satir etiopian, o “fantomă”, care timp de zece luni a terorizat un sat, ucigând două din femeile de care era obsedat.
Dar abia în 1981(!), dacă vă vine să credeţi, animalul atât de bine cunoscut învăţaţilor antici şi medievali, descris cu lux de amănunte în numeroase tratate şi considerat o glumă în secolele “luminate şi eliberate de superstiţii”care au urmat, este capturat pentru prima dată de către oamenii de ştiinţă contemporani, astfel încât orice îndoială se spulberă. Basmele spuneau adevărul… Şi gândiţi-vă că nu e vorba de un animal oarecare, ci de un monstru care poate atinge lejer şaptesprezece metri lungime!… Nu-i aşa că aţi fi crezut că un astfel de animal nu poate fi ratat?… Şi totuşi, a trebuit să învăţăm de la Pliniu… Cam degradant…
Revenind la subiectul nostru, adică, da, satirii, altă creatură considerată în trecut reală şi în prezent legendară, Pliniu îl mai citează şi pe Tauron, care vorbeşte despre o naţiune de “oameni păroşi ai pădurii” numiţi choromandae, care “nu au grai propriu”.
În Descrierea Greciei, Pausanias (sec. al II-lea) relatează despre satirii care trăiesc în insulele nelocuite din apropierea Italiei. Aici, un călător pe nume Euphemos şi tovarăşii săi naufragiaţi au trăit o experienţă traumatizantă, fiind asaltaţi de demonii păroşi care au încercat să le ia femeile. Pentru a scăpa de ei, marinarii le-au cedat în cele din urmă o tânără barbară, pe care satirii au violat-o “nu doar în modul obişnuit, ci şi în cea mai şocantă şi mai murdară manieră”.
Philostratos (170-247), în Viaţa lui Apollonius din Tyana, redă şocat un incident cu un satir etiopian, o “fantomă”, care timp de zece luni a terorizat un sat, ucigând două din femeile de care era obsedat. Localnicii nu au putut să îl captureze “din cauza săriturilor pe care le făcea”, dar Apollonius, care ştia un remediu de la legendarul Midas (acesta din urmă considerat a avea el însuşi “sânge de satir”, ca dovadă, se menţionează, “forma urechilor”), a intervenit hotărât. Prin acest vicleşug, Apollonius a pus capăt “lucrurilor fără de minte” pe care satirul-fantomă le făcea, adormindu-l “pe vecie”.
Tot Philostratos mai susţine că “nu trebuie să ne îndoim de existenţa satirilor, nici de apucăturile lor carnale”, aducând ca argument faptul că el însuşi a cunoscut în Lemnos un tânăr a cărui mamă fusese “vizitată” de un satir.
Sfântul Hyeronimus (347-420), în Viaţa lui Paul din Teba, ne aduce la cunoştinţă cu lux de amănunte modul în care Sfântul Antoniu s-a întâlnit şi a stat de vorbă cu “un om cu coarne”, al cărui trup avea partea inferioară “de ţap”.
“Ţapul” s-a comportat destul de civilizat şi s-a autodeclarat “fiinţă muritoare”, din acelea pe care localnicii le numesc “Fauni, Satyres, et Incubi” şi pe care le venerează “din greşeală” (sau “neştiinţă”).
În 1530, cunoscutul savant George Fabricius relatează cum un satir ascuns într-o pădure din Fannesbergh, fiind asediat de oameni în propria vizuină, a murit în cele din urmă de foame. Un desen ştiinţific înfăţişând “animalul” s-a păstrat până astăzi şi e destul de înspăimântător.
Tot în secolul al XVI-lea, Conrad Gessner aminteşte plin de seriozitate în lucrările sale (de altfel extrem de documentate) existenţa unui “satir de mare” (denumirea ştiinţifică, Ichtyo centaurus), un cetaceu cu înfăţişare de satir, citându-l totodată şi pe Aelian în sprijinul afirmaţiilor sale. Aceşti “satiri de mare” ar fi trăit în apropiere de Insula Ceylon.
Învăţatul englez Edward Topsell (1572-1625), în celebrul său Bestiar, ne atrage atenţia asupra existenţei aegopithecului, “o maimuţă ca un ţap”, precum şi asupra existenţei „unei bestii numită Pan”. Un exemplar din acest “Pan” i-a fost trimis de regele Indiei împăratului Constantin, dar animalul, deosebit de sălbatic, a trebuit ţinut închis şi astfel nu a trăit decât un anotimp.Mort, el a fost preparat şi expus în public, făcând lumea “să se minuneze de stranietatea lui, ca de a unui zeu sau satir”.
În continuare, Topsell vorbeşte despre satirii propriu-zişi, menţionând că doi au fost găsiţi în pădurile saxone dinspre Dacia (!), unul fiind ucis “de săgeţile vânătorilor şi de muşcăturile câinilor”, celălalt fiind prins viu. În partea de sus om, în cea de jos ţap, dar acoperit de blană lăţoasă pe tot corpul, “satirul” s-a dovedit a fi destul de blând; a învăţat cu uşurinţă să meargă pe picioarele din spate şi chiar să spună unele cuvinte, dar vocea “îi era ca de ţap” şi respectivele vorbe “erau lipsite de raţiune”, aşadar precum ale papagalilor (trebuie totuşi remarcat aici că unele studii recente arată că nu toate speciile de papagali repetă pur şi simplu cuvinte fără a le înţelege; papagalul cenuşiu african, de exemplu, pare a avea o inteligenţă extrem de dezvoltată).
În fine, Topsell se arată convins că satirii “nu sunt oameni”, deşi Solinus “vorbeşte de ei ca şi cum ar fi”, ci „poate draci”, ori „înfăţişări mincinoase ale acestora”.
Însă, ca şi în cazul altor creaturi legendare, nici satirii, faunii şi alte fiinţe similare lor, cum ar fi demonii (în special cei cu trăsături predominant zoomorfe, de genul copite, coarne şi barbă de ţap), nu lipsesc din relatările “mai moderne” ale numeroşilor martori serioşi, dovedind că miturile nu mor niciodată şi că, poate, au şi un sâmbure de adevăr.
Astfel, în 1855, în Devon, locuitorii îngroziţi au zărit într-o dimineaţă în zăpadă, întinzându-se neîntrerupt pe o distanţă de peste 100 de mile şi trecând fără nici o dificultate peste obstacole cum ar fi case şi ziduri, un şir de urme de copită, ca ale unui animal şchiop, şir care începea şi se sfârşea brusc, între cele două puncte el urmând o linie perfect dreaptă, în ciuda (şi peste) obstacolelor sus-menţionate (spre nespusa spaimă a localnicilor, urmele continuau neîntrerupt pe acoperişurile înzăpezite ale caselor, atunci când acestea se intersectau cu traseul vizitatorului suspect). Oamenii înarmaţi s-au baricadat în case, convinşi că urmele fuseseră lăsate de Diavol. Diavol sau… satir? Unii au raportat chiar întrezărirea unei figuri antropomorfe cu înfăţişare de ţap în zonele din apropiere. Incidentul s-a repetat cu o similitudine remarcabilă în 2009, în aceeaşi localitate (după cum putem citi în The Sun, numărul din 13 martie).
Şi în alte zone, au fost raportate prezenţe asemănătoare. Încă în 1205, în Marea Britanie, Ralph de Coggeshall semnala “urme de diavol” în zăpadă. În 1839 şi 1840 (The Times, 14 martie), „amprentele Diavolului” au fost zărite în mai multe rânduri în Scoţia, şi tot în 1855 (Illustrated London News, 17 – din nou! – martie), un doctor în medicină din Galicia a declarat unui ziar că fenomenul se petrece acolo anual, iar localnicii îl consideră a fi rodul unui demon cu un singur picior, un fel de “sciapod” care trăieşte în râuri, în albiile îngheţate. În mod bizar, apariţiile sunt întotdeauna precedate de o primă ninsoare abundentă şi de o furtună electrică.Mai recent, începând cu 1957, un „om-ţap” a fost raportat în Maryland, ca atacând, înarmat cu un topor, maşinile staţionate şi lăsând cadavre decapitate de câini de-a lungul căii ferate.
Tot legat de straniile urme de copită, fie ele de demon sau de satir, amintim aici pe exploratorul Sir James Clark Ross (tot sec. al XIX-lea), care în una din expediţiile sale în regiunile polare sudice a descoperit în zăpadă, spre marea sa uimire, aşa cum relatează în cartea Voyage of Discovery and Research in the Southern and Antarctic Regions, într-o zonă lipsită de viaţă animală, urmele stranii ale “unui fel de ponei”. Remarca e făcută cu prudenţă, Ross opinând că, poate, “calul” a ajuns acolo de pe un vas naufragiat… Oamenii săi au încercat să ţină urma, dar la un moment dat i-au pierdut şirul. Din descriere, rămânem, pe lângă supoziţiile ciudate legate de prezenţa extrem de improbabilă a unui cal în acea zonă, cu un fapt simplu: urme de copită în zăpadă, fără să ştim însă cine (sau ce anume) le-a făcut…
Mai recent, începând cu 1957, un „om-ţap” a fost raportat în Maryland, ca atacând, înarmat cu un topor, maşinile staţionate şi lăsând cadavre decapitate de câini de-a lungul căii ferate. Ţinta agresiunilor sale erau cu predilecţie cuplurile de îndrăgostiţi. Ideea că ar fi vorba de un satir a fost ulterior vehiculată.
În 1969, un alt „om-ţap” a început să fie semnalat în Texas. Poliţia a ignorat liniştită rapoartele, până când un bărbat pe nume John Reichart a arătat o zgârietură cumplită pe maşina lui, lăsată în urma atacului creaturii. Din acest moment, autorităţile au început investigaţiile. Creatura nu a fost găsită, dar rapoartele au continuat, într-unul din cazuri fiind văzută de cincizeci de martori, iar un om pe nume Allen Plaster a reuşit chiar să o fotografieze.
Alte semnalări ale unor „satiri” au sosit de la numeroşi martori din Oregon, Oklahoma, Kentucky, California şi chiar Noua Zeelandă.
Interesant este un raport din Alabama, în care se vorbeşte despre un demon “chel”, cu copite şi gheare.
Şi, pentru a încheia cu un exemplu cât se poate de actual, autorul Marko Pogacnik, personalitate foarte respectată în Slovenia zilelor noastre, a scris o carte intitulată Spiritele Naturii şi Fiinţele Elementale (nu Elementare), în care ne povesteşte, între altele, despre întâlnirile sale în mijlocul naturii cu faunii benefici, protectori ai copacilor cu care trăiesc în simbioză…
Sursa:
http://suspans.ro/literatura/opinii/despre-satiri-fauni-si-omul-tap
------------------------------------------------------------------------------
----------------------------------------------------------------------------------------------
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
http://opiniipersonale.blogspot.com/, nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului. Admin Romania Megalitica.